Baby don’t cry

Baby don’t cry
I hope you got your head up
Even when the road is hard
Never give up

sau

It’s time to be a big girl now…
And big girls don’t cry.

Pai, eu m-am considerat dintotdeauna big girl si am considerat plansul un semn de slabiciune ce nu mi-l puteam permite. Copil fiind refuzam sa plang pana si cand ma trageau baietii din clasa de par. Desi ma durea al naibii, sustineam ca nu simt nimic. Poate eu speram ca astfel sa renunte… dar nu faceau decat sa traga mai tare. mrgreen

Pana una alta, ideea acestui post este sa raspund la provocarea lui Stefan (Error: Stelian - vad stramb, sorry) Mihai si sa marturisesc cand am plans ultima oara.

Conform politicii mele editoriale pentru a plange trebuie indeplinite niste conditii (cumulat). Astfel, plang doar la nervi (multi!) -uneori si niste emotii puternice pot avea un efect asemanator dar asa ceva se intampla mult mai rar - insotiti de stres, oboseala si vreme urata. (E foarte putin probabil sa plang pe vreme frumoasa…) Un astfel de context am avut in septembrie cand, printre alte patanii, povesteam si de niste certuri.

Recunosc, ma mai smiorchai uneori si la filme siropoase dar asa ceva nu se cheama plans.
Paulo, tu cum stai cu plansul?