De ce “doar despre interviu”? Pentru ca se cere. A fost un moment de cumpana (pentru juriu, nu pentru noi) si merita un tratament pe masura. Nu?

De ce “nu doar despre interviu”? Pentru ca este imposibil. Tot ceea ce s-a intamplat de cand am intrat in curtea Centrului Cultural Metropolitan Pentru Tineret constituie parte a angrenajului, contextului interviului de preselectie la OC.

Primirea a fost calduroasa . In timp ce noi ne manifestam multumirea ca am ajuns in cele din urma la locatie Marius a rostit niste vorbe de duh ce ne-au marcat sosirea: “Azi in Timisoara, maine in toata tara.” Corect era, azi in Timisoara, maine la Bucuresti… dar intr-adevar, cine stie pe unde mai aterizeaza TeaM’Saga. A urmat un scurt schimb de replici referitor la ultima victorie Poli iar pe urma ne-am pierdut in multime.

Am intrat, ne-am indreptat spre colegele din organizare pentru a ne inregistra. Poate este doar impresia mea, dar pareau ceva mai dezorientate decat participantii. Sau poate le-a extenuat dute-vino-le olimpicilor .

Ne-am gasit un coltisor in “sala de asteptare” si ne-am asezat. Imprevizibili ca de obicei, eram prea obositi ca sa avem emotii. Asa ca fiecare si-a gasit un passe-temps. Carina a plecat prin vecini pentru a socializa. Vlad stiind ca nu are voie bere inaintea prezentarii s-a multumit cu a fuma. Alexandra a sechestrat 3 scaune si a tras un pui mic de somn “ca la gara de nord”, vorba lui Marius. Mie-mi era cald si frica sa ma asez. Paula era ametita si-i era frica sa se ridice.
Intre timp mai aflam si ca Stefan a intarziat datorita mirobolantului trafic bucurestean, ca mai mult ca oricand, anul acesta conferintele sunt a “must be there”, ca clujenii (in mare parte) P.I.M.P. my AD au luat pe sus echipele ce prezentasera la un pahar de vorba.

Intr-un final, se incheie asteptarea. Urmam noi. Well, nici nu am avut ragaz sa ma gandesc la ce se intampla. Pur si simplu m-am trezit ca eram in si Ale zambind. Zambim, deci e de bine. Ma uit la juriu. Si pe acolo se zambeste, deci e de bine. Nici nu ar avea de ce sa aiba emotii, nu? Suntem doar niste bieti participanti la Olimpiadele comunicarii . Fac o greseala “strategica”. Ma uit la Alexandra Tanjala si oarecum ma “blochez la ea”. De ce? Fata ei nu exprima mai nimic… Parea ca se simte rau. Ma rugam sa nu fie din cauza noastra. Imi revin in momentul in care Ale, nerabdatoare cum e, ii taie vorba lui Vlad. Ma si exprim: “Ce nerabdatoare esti astazi, Alexandra ” Ok, a trecut. Ne reluam prezentarea, ne aparam ideile, chiar renuntam la a mai respira doar doar sa nu sune “gongul” inainte de a termina.

We’re done. Am informat juriul ca de acum se poate respira si i-am invitat sa ne puna intrebari. Nu sunt intrebari? Ok, urmatorii! Ups, de fapt ei raman, noi suntem cei care pleaca. Damn si noi inca mai speram sa ne prezentam campania si board-ului 1 .

Din nou ne regasim in vacarmul din sala de asteptare. Doar ca de aceasta data vacarmul este in gandurile noastre. “Sa fi fost de bine?” “Au zambit pentru ca le-a placut?” “Oare?” “Sigur?” “Dar daca…?” samd. Vlad nu ne-a mai suportat si a plecat la bere. Noi vroiam sa mai stam. Si am mai stat. Poate putin prea mult avand in vedere incidentele viitoare… as in aproape am pierdut trenul!!!