De cativa ani este foarte trendy sa ai departament de HR. Departamentul se si justifica atunci cand numarul angajatilor este in jur de 100 – sau depaseste aceasta cifra. Plus ca mai exista si o chestiune numita legislatie europeana care-si baga „nasucul” in organizarea interna a firmelor.

Uneori, departamentul de HR este alcatuit dintr-un singur om. Teoretic, nu ar fi nicio problema in masura in care persoana respectiva are pregatirea necesara pentru a evalua, analiza, intelege si comunica cu oamenii.

Practic, de cele mai multe ori persoana respectiva se identifica cu unul dintre angajatii curenti ai firmei care dovedeste ca are o doza mare de carisma, zambeste tamp (cu sau fara motiv), se arata a fi sociabila si intelegatoare. Uneori, pentru a obtine statutul de manager de resurse umane mai urmeaza si un curs de 2-3 luni de management de resurse umane si, gata-i pregatirea!

Nu contest faptul ca o astfel de persoana poate avea reale calitati de comunicare, relationare si chiar de management. Totusi, eu am convingerea ca un manager de resurse umane trebuie sa aiba cunostinte de psihologie, gandire critica si o buna doza de obiectivitate. Acestea nu se invata la facultatea de litere, istorie sau altele asemeni; si nici in 2 luni de curs urmat „intensiv”. Pe de alta parte, un om specializat pe HR vede cu totul altfel problema decat un om din interiorul sistemului, care lucreaza sau a lucrat cu ceilalti angajati. O imagine de ansamblu este esentiala pentru optimizarea la nivelul activitatii organizatiei respective…

In final, daca unui manager de resurse umane ii lipsesc calitatile esentiale nu este decat in detrimentul angajatorului. O data la nivel de recrutare pentru ca oamenii recrutati se pot dovedi a fi total nepotriviti sau pur si simplu… ne-la-locul lor. Pe de alta parte pot pierde angajati buni deoarece nu reusesc sa le identifice punctele forte pentru a obtine astfel maximum de randament de la acestia. Si pierderea exista chiar daca respectivul angajat ramane in organizatie…

Parerea mea!