Ca’n filme

Niciodata nu mi-a trecut prin gand sa fiu critic de filme… Dar, am un dar irezistibil de a critica. Irezistibil in sensul ca nu ma pot eu abtine sa critic, nu ca I s-ar parea cuiva atractiv faptul ca critic mereu si sunt imposibil de multumit. Nici gand!

In fine… Atunci cand vizionez un film exista doua posibile stari ce ma pot cuprinde:

1. Ma ia valul, ma atasez de personaje (de obicei de cele negative, sau cel putin mai putin positive decat eroul principal), le anticipez actiunile, le simt trairile.

2. Privesc filmul ca ceea ce este si anume o masluire, o intruchipare a unor fantezii si frustrari care se naste din mana unui scenarist si moare in mainile regizorului. Atunci critic! „Da, da! Vezi sa nu zboare chiar asa.”; „Ce sa zic, pielea lui o fi antiglont…”; „Intr-adevar, o suta la unu, cum sa nu invinga el.”; „Acum ii da sangele si ii vin puteri supraumane.”; „Da, si-mi explica si mie cum se face ca ea era tocmai acolo, tocmai atunci?” Si asa mai departe…

Cand m-am uitat la Dark Night am superentuziasmata de faptul ca aluia ii va exploda burta. Am stiut ca asta se va intampla din momentul in care l-a inchis si se plangea ca-l doare burta. Poate a fost un deja-vu sau poate intr-adevar gand malefic la gand malefic merge. Important este ca eu am anticipat cu vreo 20 de minute inainte sa se intample iar colegele mele se uitat cam ciudat la mine cand au auzit ce idei am.

Daca esti lucid si cu toate simturile alerte atunci cand vizionezi un film, imposibil sa nu consideri ca acel film nu-ti aduce nimic nou. Dar… exista un dar. Filmele relaxeaza. Iar in cazul meu, atunci cand aleg sa particip la actiune, imi genereaza trairi si senzatii fata de care am devenit imuna in viata reala. Exact ca si scrisul pe blog. Care sunt sansele sa fi pierdut 15 minute explicand cuiva ce senzatii traiesc eu cand vizionez un film? Si totusi, sa scriu despre ele, a fost destul de usor.

Mai tarziu: Imi cer scuze pentru suita de caractere ce nu ar fi avut ce cauta in acest post.