Va iubiti bunicii? Banuiesc ca pentru majoritatea dintre voi bunicii au fost personajele preferate din copilaria voastra. Va rasfatau, va aparau de parinti, va aprobau toate ispravele fie ele oricat de nazdravane…

Eu nu am avut parte de bunici in adevaratul sens al cuvantului. In schimb, am fost crescuta de o varstnica ce mi-a fost mai mult de atat. Cand eram copil apreciam tot ceea ce facea pentru mine si eram constienta ca daca nu ar fi fost ea… nu as fi fost nici eu.

Cu timpul, aprecierea a inceput sa scada iar recunostinta s-a transformat in revolta adolescentina. Ultimul lucru de care are nevoie un adolescent sunt sfaturi intelepte si indrumari din partea cuiva care l-a cunoscut pe Mihai I pe cand acesta era la randul sau adolescent. Unde mai pui si faptul ca vorbim despre o unguroaica al naibii care parca tinea mortis sa-mi faca viata grea? Sau cel putin, asa percepeam eu pe atunci.

Dar, cand ii era lumea mai draga a fost lovita de o boala foarte grea care a dus-o departe de mine. Nu a durat mult sa-mi dau seama ca nu doar ca-mi era dor de sfaturile ei batranesti, ci chiar aveam nevoie de acestea. Mi se facuse dor sa ne uitam impreuna la filme si sa le criticam, sa comenteze la felul in care ma imbracam, sa-mi faca chiftele de soia si, pur si simplu, sa aud limba maghiara in casa. De atunci, de fiecare data cand vad un batranel sau o batranica singura pe strada, prin piata, la cozi… pierduti parca in calvarul citadin, ma gandesc ca eu nu as mai permite sa infrunte singura asa ceva si ma intreb oare unde sunt copiii sau nepotii acelor batrani. Pentru ca e de ajuns o clipa…

Astazi am dat 5 RON unei astfel de batranici ce cersea vizavi de Continental. Instinctul meu in momentul respectiv a fost sa o iau de acolo, sa o duc intr-un loc sigur, chiar sa o aduc acasa daca as fi putut.

Tot astazi, a murit cea careia desi i-am zis bunica, mi-a fost mama. Am avut la dispozitie aproape 4 ani pentru a ma pregati pentru acest moment. Si, totusi, este o realitate pe care inca nu o pot accepta.