Da, da. Au înflorit teii. Și tare mă bucur.

Am muuuulte obsesii și multe plăceri nebune și multe lucruri care-mi declanșează stări de bine. Pe mine acest lucru mă bucură pentru că astfel iarna mă bucur de prima ninsoare, primavara aștept cu nerăbdare să înflorească rând pe rând florile mele preferate, vara mă entertainuiesc cu trilul greierilor și al broaștelor (da, trilul acela enervant al broaștelor ălora ce nu arată tocmai plăcut… mie mi-l place). Majoritatea acestor mici plăceri se leagă de copilărie și de lucrurile ce mă bucurau când eram copil. Aici se încadrează și bufnițele care își făceau culcuș pe stâlpul de tensiune din fața geamului meu. Pe atunci, în jur era câmp cât vedeai cu ochii așa că era un loc bun pentru ele, deoarece aveau ce vâna.

Din păcate, dat fiind că locul unde am crescut s-a transformat mult, nu le mai regăsesc pe toate tocmai ca atare. Un mare lips din ansamblul copilăriei mele este teiul. Aveam un tei maaaaare chiar în fața casei. Avea vreo 25 de ani când aveam eu 10. Era foarte înalt, vânjos și bine împământenint. Partea cu împămntenitul nu a fost tocmai pozitivă deoarece rădicinile lui s-au extins prea mult, până sub casă și a început, practic, să mute mobila prin casă.
Nu aveam eu treabă și nu mă deranjau cu nimic denivelările parchetului. Știam un singur lucru: vara nu mă puteam sătura de mirosul florilor de tei. Stăteam ore în șir la umbra teiului, cu alți copii și vecini și era atât de bine. Era bun și de jucat scunsa pentru cei mai curajoși. Și unde mai pui că teiul înflorea la puțin timp după salcâmi ceea ce făcea totul perfect. Două miresme puternice, unice la câțiva metri depărtare.

Pentru mine teiul avea toate motivele să existe. Oferea umbră, miros frumos și un loc plăcut de ședere. Pentru stăpânii casei a fost o decizie logică să-l taie. Mă întorceam de la școală când am văzut excavatorul în fața casei (a fost nevoie de așa ceva pentru rădăcina ce se dezvoltase). Exact ca și atunci când întrebam de ce se taie porcul care plânge atât de tare mi s-a explicat că așa trebuia. Și asta a fost.
Acum, deși în jur s-a umplut de case, colțul străzii a rămas atât de gol… Și aerul atât de greu. Of.

Știu că orașul e plin de mulți alți tei și mirosul e același dar în fiecare an reușesc să mă facă să mă gândesc la teiul meu cel mare și vânjos. Era totuși un tei cu atitudine.