A trecut cu mare vâlvă TIFF-ul prin ograda noastră. Au fost exact 3 reprezentații de film, proiectate în Piața Unirii. Primele două le-am ratat, că deh, erau prea în mijlocul week-end-ului. Aseară, însă, am ajuns la Biutiful. Încă nu știu dacă să mă bucur sau să-mi pară rău.

Pentru cine nu știe despre ce este vorba în film, Biutiful este povestea lui Uxbal, bărbat pe la 40 de ani cu doi copii și o nevastă schizofrenică (de fapt suferă de bipolaritate). El se ocupă cu negoțuri dintre cele mai dubioase pentru a-și duce traiul în Barcelona. Pe lângă aceste activități îndoilnice, Uxbal mai este și bolnav de cancer, în fază terminală. Adăugați acest detaliu la nevasta bolnavă mintal și la cei doi copii și cred că, cel puțin pentru cei empatici, deja se conturează o imagine. Nu tocmai plăcută, aș zice.

Copiii. Pentru copii am simțit cea mai grea apăsare. Copiii aceia care-și vedeau părinții certându-se iar în final nu li se aducea nicio explicație, li se zicea doar să-și termine mâncarea din farfurie. Copiii aceia care nu știau cum să se comporte cu mama lor care putea izbucni în orice moment… o iubeau dar se temeau de ea. Copiii aceia care au rămas fără singurul om care încerca să le aducă stabilitate. Oare cu ce-or fi rămas copiii aceia? Și câți copii mai sunt în situații asemănătoare? Nu am putut să nu mă gândesc câți dintre noi purtăm astfel de mărci grele ale copilăriei care, poate nu sunt la suprafață, dar sunt bine impregnate în personalitatea noastră.

Pe de altă parte, deși povestea este despre Uxbal și cum acesta încearcă să găsească cea mai bună soluție pentru a se asigura că celor doi copii le va merge bine după moartea sa, nu am putut să nu remarc și the bigger picture. Pentru un om care iubește Barcelona, Biutiful mi-a arătat o fațetă foarte sumbră a acestui oraș. Dincolo de drama lui Uxbal și a familiei sale, mai este și drama societății în care aceștia trăiesc: imigranți ilegali care și ei, la rândul lor, încearcă să-și găsească un rost, să-și crească copii… apelând însă la metode nu tocmai legite și sigure. Unii sunt expatriați, alții mor, alții mor de dor…  Am văzut astfel de personaje pe străzile Barcelonei dar abia după vizionarea filmului acesta le-am perceput cu adevărat.

A fost un film puternic. Poate chiar prea puternic pentru mine. Sunt genul de persoană care empatizează foarte mult și oricât de ficțiune era filmul nu am putut să nu asociez cu situații reale, chiar întâlnite. După terminarea filmului, în mintea mea a răsărit o întrebare: Cum naiba să mai fim normali când totul e atât de urât?

PS: Am văzut că TIFF-ul va ajunge și la Porolissum. Un loc mai potrivit pentru a proiecta filme nici nu știu dacă există! Mi-e foarte ciudă pe cei care vor avea ocazia să participe acolo, vă zic de pe acum!