Prietenii mei știu că nu-mi plac florile tăiate. Îmi pare rău să le văd murind în 2 zile sau chiar mai puțin. S-ar presupune, deci, că prefer florile în ghiveci. Teoretic, da. Practic, nu. Le prefer în grădină, unde se pot dezvolta aproape singure, unde au pământul de care au nevoie iar ploaia le asigură apă din când în când.

Să am eu o plantă în ghiveci este o provocare. Astfel, prima mea reușită este că am reușit să țin în viață o plantă primită în urmă cu doi ani de 8 martie de la colegi. Menționez că de când am primit-o ea nu a mai făcut flori, deci e clar că ceva nu fac bine. Dar măcar e verde (în majoritatea timpului).  Între timp mi-am asumat grija a altor 3, și periodic mă sperii când le văd frunzele galbene.

În urmă cu 6 luni (și o săptămână) am primit un pește.  A fost, probabil, unul dintre cele mai înspăimântătoare cadouri pe care le-am primit vreodată. De ce? Un pește prezintă exact aceleași dezavantaje (când vine vorba de a-l îngriji) ca o plantă: nu zice când trebuie hrănit. Am crescut într-o curte plină de animale, dar toate cuvântătoare în felul lor. Dacă, doamne fere, uitam să hrănim rațele… să vezi atunci concert. De pisici cred că știe toată lumea că au talentul de a se face remarcate. La fel și câinii. Când te latră pe tine, e clar că ceva nu e bine.

Cu un pește este, însă, imposibil. Totul ține de a nu uita de el. De a-i ști nevoile, de a-i programa și respecta mesele. E mai rău decât un copil mic (care urlă), dar la nivelul responsabilității pentru mine este echivalent. Colegii de birou, știindu-mă mai sensibilă, fac constant glume pe seama peștelui și mă întreabă dacă acesta mai trăiește. Eu, însă, consider o provocare, un test, ca acesta să nu moară. Not on my watch, am zis!

Există, desigur, complicații. Peștele e la birou iar în weekend a mai ratat câteva mese de-a lungul timpului pentru că nu am ajuns la el în timp util. Ieri, deși am ajuns la birou, deși am sărit peste un gard deoarece poarta era închisă cu lacătul, tot nu am reușit să-l hrănesc. Când sunt plecată din oraș nu știu mereu pe cine să responsabilizez cu hrănitul lui. Am senzația că apa i se murdărește mai repede decât ar trebui. Are același acvariu de 6 luni și mi se pare mic deja. Am primit un altul, de la o prietenă, dar e prea mare pentru un peștisor ca el. E singur în acvariu și probabil va rămâne așa deoarece este o specie agresivă, s-ar lupta (până la moarte) cu alții ca el.

Am aflat după câteva luni că este băiat. Astfel, pentru mine el este Clyde. Pentru restul lumii din birou, este Pește.

Clyde este, totuși, destul de răsfățat (asemeni unui copil singur la părinți). Am citit câte puțin despre el. M-am speriat de câteva ori că nu e în regulă. Chiar și colegii care doar îl bâzâie, îi acordă atenție din când în când. Vorbim cu el – care, când, cum. Probabil eu cel mai mult. Într-un weekend am stat o oră cu el la birou. Să mai povestim. Are un castel drept decor, pentru a se simți pimpin’. Mă bucur când e movaliu, și mă întristez când e albastru deoarece am impresia că e trist și el.

Cel mai mult mă bucur că am trecut de pragul de 6 luni. Sunt o mamă fericită.