De când mă știu am lucrat cu planuri și obiective. Când aveam 14 ani mi-am făcut un plan pe următorii 10 ani. Adică eu am stabilit atunci ce aș vrea să fac acum. E bolnăvicios, cumva, știu. Și, deși multe s-au schimbat în 10 ani, schimbări la care m-am adaptat atât eu, cât și obiectivele mele… mă gândesc deseori dacă nu carecumva am dezamăgit-o pe Adelina cea de 14 ani. Până la urmă, ea nu-și dorea lucruri imposibile doar că nu avea în vedere variabilele pe care nu le putea controla. 

Mai mult, în ultimii ani, supărată cumva de variabilele acestea care tot intervineau peste planurile mele, am renunțat la a mă mai ține de obiective specifice. M-am concentrat mai mult asupra pașilor urmați, fiecare în parte… exact cum face omul când merge în întuneric, fără a ști exact încotro se îndreaptă. Dar viața nu merge pe bâjbâite. Dacă nu știi încotro te îndrepți, cum vei știi că ai ajuns acolo?

Cam așa e și în comunicare, vânzări, marketing… business în general. Îți faci un plan (nu pe 10 ani, dar pe cel puțin un an – de la caz la caz) setezi niște obiective și pe urmă tragi din greu să le atingi. E esențial să ai aceste obiective pentru a putea concluziona la final de trimestru, semestru sau an dacă acțiunile tale au avut sau nu succes, respectiv dacă business-ul se îndreaptă în direcția dorită. E, totuși, bine de avut în minte că mereu vor exista variabile care să influențeze atingerea obiectivelor setate. În plus, uneori direcția dorită s-ar putea să nu fie cea potrivită (pieței, produsului, contextului social, etc).

Din păcate, oricâte previziuni s-ar face, oricâte scenarii s-ar scrie, neprevăzutul se poate întâmpla. Atunci când există obiective, însă, adaptarea la neprevăzut se face mai ușor sau, cel puțin, având în perspectivă o finalitate. Dar asta e farmecul neprevăzutului: nu știi nici în ce constă, nici sub ce formă vine, nici când. Doar te aștepți să apară, în timp ce tu te îndrepți spre niște obiective. Și adaptezi. E esențial să adaptezi.