Să vă zic o poveste. Se întâmpla astă-vară, chiar în seara plimbării noastre prin #timisoaranoastra. Se făcuse deja întuneric bine când mă îndreptam spre casă să-mi dau un refresh deoarece mă întâlnisem cu o prietenă să-mi primesc cadoul de ziua mea. Menționez și că trebuia să ajung la afterparty și cam eram în întârziere.

Mă grăbeam, deci. Eu am pas alert de felul meu, când mă grăbesc s-ar zice că alerg. Pe măsură ce mă apropiam de scara blocului am început să aud niște pași repezi și apăsați în urma mea. Părea să fie cineva care aleargă. Nimic nou, deoarece multă lume aleargă pe bulevardul cu pricina. Totuși, chiar după ce am introdus cartela pentru a-mi face intrarea în scare blocului, cineva se oprește chiar în spatele meu, respirând greoi. M-am întors deoarece mi-am dat seama că încearcă să-mi atragă atenția dar nu-i ieșeau cuvintele.

Era un tinerel, înalt și blonduț, cu niște păr prins în coamă și părea foarte dezorientat. Credeam că o fi având nevoie de ceva informații (în ciuda culorii mele, m-a văzut intrând într-un bloc, deci putea presupune că sunt din zonă ). După ce-și trage un pic sufletul, foarte precipitat, băiatul îmi spune că mă urmărește încă de la colțul străzii și că vroia neapărat să-mi dea ceva. Zicând acestea, mi-a înmânat un cățeluș de pluș. Prima mea întrebare a fost „De ce?”. El: „Pentru că așa consider.” Ok, ce era să zic. Era un gest frumos, băiatul era total inofensiv, la insistențele lui am acceptat cățelușul.

După ce am luat cățelușul din mâna lui, foarte timid și nesigur pe cuvintele lui, mi-a zis că i-ar plăcea să mă mai vadă, să vorbim. I-am atras atenția că a sărit peste faza în care facem cunoștință, și-a cerut scuze, s-a prezentat și și-a repetat invitația. „De felul meu nu prea-mi place să zic nu la chestii, prin urmare voi zice da.” S-a luminat, a mai respirat un pic și a așteptat. I-am explicat că mă grăbesc și nu mai pot sta și am sugerat să facem schimb de contacte. Zis și făcut.

La final mi-a mulțumit. Mi-a mulțumit pentru că am fost și am reacționat așa când puteam să fiu altfel. „Știu, puteam să fiu nasoală”, i-am zis eu zâmbind.

Într-una din zilele următoare, a avut loc și întâlnirea. Băiatul era mult prea timid (cum de altfel banuisem) dar nu am putut să-l refuz dat fiind gestul său. Pentru cât era el de timid, a fost chiar un gest îndrăzneț. Și, romantic, aș spune eu.

Nu prea reacționez vădit la romantisme și dulcegării. Dar ca orice ființă, sunt construită din emoții și nu am cum să fiu insensibilă la emoțiile altora. Sincer, e ușor a fi amuzant. Și e și mai ușor să ne placă persoanele amuzante. De aceea, mi-am propus ca în ciuda popularității acestei categorii de #blogjuani, să plec urechea la un romantic. Măcar așa mă mai conectez și eu la emoțiile mele.