Nu-mi place să vorbesc la telefon. Mă refer la conversatii lungi și dese fără vreun scop anume. Am cele mai scurte și (probabil) cele mai expeditive conversații. Am discutat, am stabilit, așa rămâne, hai să facem, nu să vorbim despre. Ba chiar, sunt genul de om care preferă un SMS la obiect.  La fel procedez când încerc să dau de cineva. Dau un SMS și aștept să revină persoana în cauză pentru a evita apelurile inoportune.

Dincolo de lungimea conversațiilor, eu cred că lipsește o etichetă a conversațiilor telefonice. Mai jos câteva aspecte care pe mine mă deranjează teribil. 

• Cel mai tare mă deranjează când cineva nu-mi răspunde la telefon. Am un lung șir de persoane pe care nu le mai contactez telefonic decât foarte rar din această cauză. Mda, ajung (poate inconștient) să mă feresc să sun persoane care nu răspund la telefon/nu revin după un apel pierdut. Eu când sun pe cineva o fac pentru că am ceva de comunicat atunci. Valabil atunci și încă maxim o oră. Poate exagerez cu valabilitatea, dar sigur este vorba de ceva punctual. Nu sun doar pentru povești, să văd ce mai faci, sau pentru că mi-e dor de vocea ta. Prefer să trimit un sms în cazuri din acestea și să aștept replică. În funcție de replică decid cum continui comunicarea. Alteori, mă folosesc de internet. Depinde cum comunic mai mult cu persoana respectivă. Deci, dacă sun, e ceva de zis!
• Când ne-am vorbit că ‘ne auzim la telefon’ am deja pretenții. Atunci mă aștept ca persoana să se aștepte (sic!) la apelul meu și să-mi și răspundă.  La fel dacă urmează o întrevedere. De multe ori pot interveni lucruri: traficul cauzează întârzieri, urgențe la birou, ajung înainte și realizez că localul ales este plin și trebuie să ne reorientăm etc. E clar, zic eu, că dacă sun e ceva relevant de zis și este în interesul tuturor părților implicate ca apelul să fie preluat.
• Dacă mă sună cineva și nu răspund pe loc (cu excepția cazului în care acest lucru se întâmplă noaptea) revin, de obicei, în minutele următoare. Normal mi se pare ca persoana care m-a apelat să se aștepte acest lucru și să nu-și părăsească telefonul într-un bârlog imediat după ce m-a sunat. În primă fază mă enervez iar apoi îmi fac griji. Și nu se merită.
• Nu voi înțelege niciodată rostul convorbirilor fără sfârșit cu persoane cu care abia te-ai văzut sau urmează să te vezi. Poate sunt eu absurdă, dar cred că personal poți transmite mult mai bine lucrurile. Cel mai deranjant este atunci când ești cu o altă persoana cu care vorbești mult mai rar și cu care te vezi mult mai greoi. Ce ar trebui să facă persoana respectivă cât timp tu vorbești la telefon? Să sune pe cineva?
• Eu când mă apropii de cineva cu care urmează să discut (chiar și 5 minute de „Ce mai faci, nu ne-am mai văzut de mult bla bla”), închid telefonul înainte de a ajunge în dreptul persoanei respective. Mi se pare de prost gust să continui conversații și să lași persoana în cauză să aștepte ca tu să o bagi în seamă.

*Bineînțeles, se cade să punem steluța de rigoare când vine vorba de apeluri de serviciu, urgențe sau apeluri din străinătate (ca și alea vin mai greu).

• Nu răspund noaptea la telefon. De câteva luni bune țin telefonul pe silent noaptea. Un apel nocturn este pe cât de deranjant, pe atât de inutil. Dacă, printr-o minune, răspund, sunt șanse mari să uit conversația până dimineață. Asta dacă sunt în somnul adânc. Dacă sunt într-un alt stadiu, există riscul să nu mai pot adormi la loc iar acest lucru aduce cu sine o droaie de blesteme.
• Nu-mi prea place să fiu sunată în weekend înainte de prânz. Deși de la o vreme mă trezesc ceas, indiferent de ziua săptămânii, în weekend mai încerc totuși să fur câteva ore de somn. Sau, mai există cazuri fericite când chiar reușesc să dorm până dupa ora 10:00. Dacă mă sună cineva chiar atunci, s-a dus drac toată odihna de weekend pentru mine. De adormit la loc sigur nu mai adorm, oricât m-aș chinui.