Prăjitura mea preferată e tiramisu-ul. Dar nu orice fel de tiramisu. În urmă cu câțiva ani mă mulțumeam cu orice prindeam, dar la un moment dat am gustat tiramisu-ul perfect și de atunci sunt în căutarea regăsirii acestuia. Pot număra pe degetele de la o mână de câte ori am mâncat tiramisu exact așa cum trebuie. 

Tiramisu-ul ideal este foarte alb. Mascarponele din dotare, adică. Și acest mascarpone este abundent. Și nu este făcut cu pișcoturi ieftine. Blatul, deși puțin, trebuie să fie bine însiropat. Și este presărat cu cafea, nu cacao. Și contrastul de culori este atât de frumos… Tiramisu-ul perfect trebuie să facă exact ce zice denumirea despre el: să mă ridice (sus – sic!).

Totuși, până găsesc tiramisu-ul visurilor mele, trebuie să mă mulțumesc cu ce găsesc pe piață. Așa că încerc, cu diverse ocazii câte un tiramisu pe ici, pe colo. Unele sunt bune, altele sunt groaznice, dar îmi zic că doar încercând pot avea șansa să dau peste un tiramisu cu adevărat bun.

Mai mult, uneori mai gust și din alte prăjituri. Până la urmă, nu doar tiramisu-ul e bun. Așa că, mai merge din când în când un panna-cotta, o felie de tort de fructe, un mousse de vanilie. Hai chiar și un ecler. Dar nu de ciocolată. Nu mănânc niciun fel de prăjitură cu ciocolată. Nu pot, nu vreau, nu-mi place.

Chiar și după încercări diverse, degustări și cedări la diverse tentații eu tot mă întorc, în final, la scopul suprem de a găsi tiramisu-ul perfect. Ceva mă face, însă, să cred că nu-l voi găsi prin proximitate și va trebui să mă deplasez eu spre el pentru a mă bucura de el.

Oana, păzea că vin la Roma! Strict pentru tiramisu. Pentru restul implicațiilor, încă e nedefinit.