Am mai scris pe aici, în trecut, pe tema fumatului. Mai exact, am trecut în revistă câteva campanii anti-fumat. Aici și aici.

Recent a apărut și pe 9Gag un colaj al celor mai de impact campanii anti-fumat. Surprinzător, sau nu, toate comentariile erau ironice la adresa acestor campanii. Fumătorii înrăiți nu se lasă ei așa ușor de fumat, au motive dintre cele mai inventive pentru care să nu facă acest lucru.

În general, nu am treabă cu cine fumează. Atâta timp cât nu o face în preajma mea.* Poate ar trebui și să menționez că în copilărie am avut alergie la fum, mă sufocam în contactul cu acesta iar ochii mă ustură și acum în contact direct cu fumul. De aceea, primul (și singurul) meu fum de țigară de pe vremea când aveam 6 ani mi-a făcut atâta rău încât să știu că nu mai vreau să inhalez fum voit niciodată. De aceeea, nu am stat în preajma adulților din casă când fumau și m-am rugat ani de zile de ei să se lase de acest obicei. Și de aceea, majoritatea prietenilor /apropiaților mei nu sunt fumători.

Mult timp nu mi-am dat seama de această selecție naturală. Când, însă, pentru a te număra printre aceștia a devenit condiție să te lași de fumat, treburile au devenit serioase. În sensul că în primul weekend petrecut împreună cu o prietenă am forțat-o să se lase de fumat. Abia după această victorie (a ei, nu a mea), m-am simțit confortabil în prezența ei. Din păcate la doi ani după ispravă, a fost plecată iar in absența mea s-a reapucat. De Crăciun m-am văzut obligată să-i iau o carte despre cum să se lase de fumat.

Nu întotdeauna conștientizez, dar când cineva își aprinde țigara simt o oarecare iritație. Și mă pregătesc pentru ce-i mai rău.

Sunt, însă, contexte în care intervine bunul simț, educația, bunele maniere etc. În două situații m-am regăsit mai des.

1. În taxi. Am mai zis-o și repet: nu înțeleg nevoia subită a taximetriștilor de a aprinde o țigară în momentul în care li se urcă un client în mașină. În timpul staționării puteau face maratoane de fumat. De ce tocmai când apare clientul, potențial nefumător, li se trezește pofta?

2.La masă. Fie că sunt într-un restaurant, cafenea, pub sau acasă aș aprecia infinit ca cei cu care împart masa să țină cont de faptul că se mănâncă. Asta chiar dacă pe ei nu îi deranjează fumul. Sunt și mulți fumători care susțin că la masă nu le pică bine fumul. Apăi eu, care nu fumez? Mă deranjează și mai tare când cei care fumează îmi sunt prieteni și ignoră total faptul că mănânc lângă ei. În momentul de față conviețuiesc cu un fumător. Obișnuia să se supere pe mine deoarece refuzam să-mi iau micul-dejun în timp ce el fuma o țigară. Eu, însă, preferam să facem aceste acțiuni alternant, cu mine cât mai departe de fum și cât mai aproape de geam. Aș vrea, deci, ca fumătorii să fie chiar cum ilustrează acest rage comic, și țină cont de faptul că nefumători inu doresc să participe la această activitate destructivă.

Denumesc fumatul o dilemă a societății pentru că, în final, suntem două categorii de oameni care, cumva, ne simțim egal de oprimați. Nefumătorii pentru că trebuie să suportăm fumul în locurile publice. Fumătorii pentru că sunt huiduiți. Eu nu huiduiesc pe nimeni, dar tare-mi doresc să se introducă legi mai stricte în această privință. Am tot auzit de legi în acest sens, impuse de Uniunea Europeană, dar de schimbat nu se schimbă nimic. Suprinzător (sau nu) România nici nu se găsește pe lista tărilor cu restricții în ceea ce privește fumatul în locuri publice. Nici aici.

În momentul de față cunosc prea puține localuri care interzic fumatul sau care chiar au spații delimitate (realistic) pentru fumători și nefumători. Să treci pe la fumători pentru a ajunge la un separeu de nefumători nu este o soluție, deoarece tot treci prin fum. Să ai două mese rezervate nefumătorilor nu este nici aceasta o soluție deoarece fumul este în aceeași încăpere. Am ajuns să consider interzisul fumatului o chestiune de civilizație. Mai ales datorită țărilor din vest în care am fost și am putut sta relaxată în locuri publice , cu precădere localuri de tot felul, fără grija faptului că cineva își va aprinde la un moment dat o țigară. Este o liniște, un calm inexplicabil, dar reconfortant. La acest capitol, Franța a fost cel mai pe gustul meu.

Mai mult, în țări în care persistă aceste legi de mult timp, fumătorii nu doar că s-au împuținat, dar au și devenit stigmatizați. Mașinile de fumător se vând la prețuri de nimic second, unei case/ unui apartement în care s-a fumat îi scade considerabil valoarea pe piața imobiliară… Practic, fumul devalorizează totul. Pare utopic, dar poate fi real. Nu susțin că este corect astfel. Dar poate că este singura cale.  

*Singurele contexte în care mi-am sacrificat de bunăvoie sistemul respirator sunt cele ale petrecerilor.