În cazul meu e vorba de un zid. Și nu cred că este doar cazul meu. Cu toții am avut cel puțin la un moment dat un zid ridicat sârguincios care se presupune că poate ține deoparte toate relele. Desigur, nu numai relele.

Zidul în sine nu este de la început cel mai rezistent. Este exact ca în povestea cu cei trei purceluși. După primele experiențe este un zid firav, din paie, care poate fi dărâmat dintr-o suflare mai hotărâtă a celor doritori.

După alte experiențe și zidul devine mai puternic, varianta de lemn. Este o idee mai rezistent, dar, din nou, cei pricepuți și hotărâți găsesc metode pentru a-l darâma.

După alte câteva experiențe de genul, se termină cu joaca. Ne învățăm lecția și muncim la ridicarea noului zid de parcă ar fi o chestiune de viață și de moarte. În unele cazuri, chiar este. La final, avem o frumusețe de zid: înalt, puternic, fortificat cu cel mai rezistent material disponibil. Din acest moment, nimic nu mai poate pătrunde dincolo de el. Ține deoparte răul, urâtul dar și frumosul.

Următoarea persoană care va fi trecând dincolo de un astfel de zid nu este suficient să fie hotărâtă și iscusită. Trebuie să merite acest lucru deoarece ușa i se deschide de bună voie. Iar cei pățiți au grijă să nu deschidă ușa orișicui.

Să fie într-un ceas bun.

Cei trei purceluși

Nu vreau să intru în subiectul încălzire globală. Nu e vorba doar despre faptul că avem o mână de ninsori pe an care se transformă degrabă în noroi. E vorba și de noi. E vorba de faptul că dimineața, prin troieni, ne gândim doar cum facem să ajungem la serviciu deoarece nu circulă taxiurile, nu sunt dezăpezite drumurile (sau trotuarele în cazul meu), sunt îngropate mașinile în zăpadă și altele asemeni. Dacă nici nu apucă să se pună zăpadă, avem bălți, trafic la fel de greoi, stropeli și alte neplăceri. Oamenii sunt la fel de iritați/nervoși în ambele cazuri. Cum să te bucuri de iarnă/zăpadă în situații de genul acesta? Când eram copii, ignoram cu ușurință aspectele adiacente. Vorba aceea: „Așa e iarna pe la noi/Cu zăpadă și noroi”, îmi răsună în fiecare an în minte. Pe atunci era un motiv de amuzament, acum e motiv de blesteme.

Ieri am ieșit după-amiază cu colegii la dezăpezit trotuarul. Lansasem deja ideea de bătaie cu zăpadă, dar tot eram neîncrezătoare în ceea ce se întâmpla afară. Când am văzut că e pe bune, m-am mai luminat. Sau poate m-am luminat de la atâta alb.

Totuși, m-am grăbit să le fac pe toate. Și îngerași, și ieșit cu prietenii la joacă/tăvăleală (că de bătaie nu era bună zăpada). În plan era și un om de zăpadă, dar era prea moale zăpada. M-am grăbit pentru că mă temeam că astăzi nu va mai fi nimic. Deși știu că peste câteva zile vom blestema din nou, albul acesta ce ne înconjoară chiar e revigorant. Și, cel mai important, nu e atât de frig. Va fi mai rău zilele următoare din acest punct de vedere!

Ca-n povești

În ultimele două zile mi-am dat seama de ce sunt eu, de fapt, nefericită. Și anume, pentru că niciodată nu am fost mulțumită cu ce am avut. A nu se înțelege greșit. Există lucruri micuțe ce mă bucură imens (cum ar fi bufnițele, soarele, muzica, dansul, oamenii potriviți la momentul potrivit). Dar există un gol. Am aflat și cărui fapt se datorează.

Prima dată am văzut la prietena mea Paula, pe Facebook care preluase o imagine de la Bogdan. De aici reieșea că „… persoanele fericite nu au așteptări și aspirații ieșite din comun. Ele își doresc doar ceea ce pot obține, în timp ce oamenii nefericiți au dorințe și așteptări nerealiste.” E rezultatul unui studiu, culmea!

Mda, secretul fericirii e să fii prost (nu am zis-o eu, parafrazez), să te mulțumești cu puțin, să fii ignorant. Îmi imaginez și eu că e foarte ușor să fii fericit când ești ignorant.

Paula zise ea, iar eu am aprobat: „Așa să fie? Atunci, să le mulțumim tuturor nefericiților și nemulțumiților din lume pentru că ne-au scos din peșteri. ”

Un alt prieten, Cosmin, a postat astăzi o imagine a cărei concluzie era asemănătoare: „Fericirea nu înseamnă să ai ceea ce dorești, ci să dorești ceea ce ai”.

Păi în cazul acesta, eu ar fi trebuit să fiu bine-merci, fericită cu faptul că aveam un acoperiș deasupra capului și ce mânca ignorând faptul că locuința în care am crescut era mai mult sau mai puțin dărăpănată, că stăteam la masă cu tot felul de vietăți (care nu erau neapărat animale de casă), că venitul total al familiei era de sub 2000 RON pentru 4 persoane. În plus, de bine – de rău, familia respectivă îmi asigurase și un loc de muncă la pepiniera din cartier. Ce aș fi putut vrea mai mult? )

Serios, acum. Mi-e foarte drag de casa în care am crescut, așa cum e ea și îi apreciez foarte mult pe oamenii respectivi pentru ce au făcut pentru mine, dar era practic imposibil să-mi limitez viziunea la atât.

Nici lumea – grosso modo și nici oamenii ca indivizi nu pot evolua dacă se mulțumesc cu ce au. Să înveți să te mulțumești cu puțin, aia e altă treabă, altă lecție ce trebuie învățată de fiecare dintre noi.

Fericirea e un lucru mărunt?

De ceva vreme bufnițele sunt destul de mainstream. Sunt peste tot. Se găsesc foarte ușor accesorii, rechizite, gentuțe și alte cele. Dar pentru mine nu contează. Fiecare imagine cu bufnițe postată pe wall = un awwww și un zâmbet. Colega mea mă întreabă cum de mai pot reacționa așa, nu m-am săturat de ele? Apăi cum să mă satur? Nu, keep them coming!

Am primit clipul acesta de vreo7 ori, de când a apărut. M-am uitat de fiecare dată la el, plus încă de câteva ori.

Acești doi prieteni mi-au fost, de asemenea, prezentați de câteva ori:

Chiar dacă exact aceeași imagine sau același clip au fost postate de 1, 2, 7 ori… reacția mea va fi mereu aceeași deoarece vin de la persoane diferite. Și gestul lor îmi spune că-n momentul în care au dat peste materialul respectiv și-au amintit de nebuna de mine care tot postează poze cu bufnițe și dă like-uri la bufnițe și nu înțelege nimeni ce-i în capul ei dar măcar s-o bucura.

Așa că: Victor, Alex, Adi, Andrei, Maria, Delia, Carla, Moni, Claudia, Gabi x2, Lore, Romina, Horațiu, Raul, Bogdan, Radu, Jeny, Alina, Oana, Andreea, Alin, Yuli, Ily, Flaviu – vă mulțumesc! Se prea poate să fi uitat pe cineva, dar mulțumirile merg și într-acolo!

Ah, veșnica întrebare: ce-i totuși cu bufnițele astea? Ce-i așa deosebit la ele? Pentru mine, sunetul scos de ele noaptea era companie plăcută, în copilărie. Pe urmă, dacă vă uitați la logo-urile de mai jos, vă puteți da seama cam ce simbolizează. Mai multe logo-uri sunt aici.

De ce se tem unii de ele, nu reușesc să-mi dau seama. Aici este explicată presupusa origine a acestei temeri.

Și da, fetele cărora le plac păsările, sunt ciudate, conform lui Barney (How I Met Your Mother). I can’t argue with that.

Bufnițe, da

Am mai zis că această deplasare a fost „long overdue”. Principalul motiv pentru care am simțit acest lucru a fost pentru că, încă de mică, urmărind aproape exclusiv televiunile din Germania, am concluzionat că este țara perfectă (pentru mine). Bineînțeles, știam că fiind o țară mare nu este peste tot la fel. Știam de istorie, știam că cicatricile nu dispar peste noapte. Dar nu puteam să nu fiu impresionată de evoluția și, mai ales, nivelul la care ajunseseră nemții.

De aceea, când m-a întrebat lumea cum a fost în Germania, am răspuns: Cum m-am așteptat să fie. Rar dau răspunsul acesta. Au fost orașe din străinătate care m-au dezamăgit, altele care au fost peste măsura așteptărilor, iar de la altele nu am avut nicio așteptare și a fost cel mai bine așa. Hai să zic rapid la ce mă așteptam: diversitate, lucrurile să meargă ceas, cât mai puțină dezorientare și stres, reguli care să fie respectate, măreție fără grandomanie. Acestea fiind zise, eu am vizitat după cum urmează:

Nürnberg

Este un oraș reconstruit cu foarte mult gust, dar și viziune. Zic reconstruit deoarece a fost distrus în timpul războiului. Totuși, clădirile sunt aidoma arhitecturii inițiale. În schimb, găzduiesc lucrurile prezentului. Când ieși din gară ai senzația că ai ieșit dintr-un palat și nu există turn care să nu aibă și o altă utilizare (decât cea de monument).

Deși este un oraș mediu, în comparație cu altele din Germania, nu există lucru ce nu-l găsești în Nürnberg. Zona centrală are 4 biserici. Nu știu dacă aparțin aceluiași cult, dar tind să cred că nu. Am pierdut aproape o oră într-un Comic Book Store ce se întindea pe 3 etaje, am vizitat magazinele tuturor marilor branduri știute și neștiute, am savurat arome de ceaiuri deosebite în magazine dedicate exclusiv pasionaților, am fost într-un American Store (ai acolo tot ce-ți trebuie în cazul unei apocalipse a zombilor :D), dar și într-un British Store.

În metro, printre altele, am văzut un tânăr care avea un tricou cu Justin Bieber. Probabil, involuntar, m-am uitat cam urât la el deoarece s-a uitat și el la ce poartă și, imediat după aceea, i-a comunicat companiei sale că ar fi cazul să dea foc acelui tricou. Nu m-am putut abține să nu râd. ) Pe de altă parte, tot în metrou am văzut mulți oameni citind. Și nu doar de pe tablete, ci și din cărți.

München

Agitație, oameni, activitate. Am simțit diferența dintre cele două orașe ca între Timișoara și București.

Aici mi-a plăcut foarte mult stilul arhitectural. Poate pentru că m-a trimis cu gândul la Barcelona. Frauenkirche este o clădire perfectă, foarte bine integrată cu prezentul și nevoile curente ale orașului. Din nou, zona centrală înseamnă multe biserici și turnuri. Aici am fost la un local specific nemțesc, o cafenea italiană și de cu seară la Hard Rock Cafe – bucuria mea. Da, există un singur alt loc în care mă simt ca acasă, la D’arc. Hard Rock Cafe a reușit cumva să devină parte din ADN-ul meu după 4 francize vizitate.

În orice caz, cu München nu mi-am terminat treaba. Mai avem multe de aflat unul despre celălat.

Specifice

Pe lângă ceea ce vedeam la televizor, bucăți din Germania ajunseseră la mine și fizic, la vârste fragede (via rude din Austria sau prieteni de familie plecați în Germania). Mă refer la Haribo (la care am renunțat între timp),  Kinder Shoko-bons, ciocolată cu marzipan, Yogurette și alte asemenea. Multe le-am redegustat acum, la ele acasă și a fost o plăcere de nedescris. Bineînțeles la acestea s-au adăugat și obiceiurile curente cum ar fi vinul, pastele, mâncarea indiană, mâncarea chinezească. Nu a fost greu să am parte de toate deoarece diversitatea era implicită. După ce primele două zile le-am rezervat bucătăriei internaționale, ulterior am continuat cu mâncarea caracteristică nemților, în localuri cu specific. Surprinzător, wurst-ul vegetarian a fost chiar bun și am descoperit muștarul dulce care mi se pare genial. În schimb, nu am fost prea încântată de mămăliga lor din aluat de covrig. Covrigii, însă, au fost foarte buni.

Aici, ca de final, mai adaug o chestie: fusesem avertizată cu privire la oamenii din Germania, cum că nu ar fi cei mai prietenoși. De fapt, despre tot vestul auzim același lucru: că oamenii sunt reci și distanți. Dar nemții, cu ale lor reguli și stil de viață și-au atras asupra lor o faimă în acest sens. Nu voi susține că nu e așa. E greu să-mi dau seama după doar 5 zile. Dar eu am cunoscut/interacționat cu exemplare prietenoase. Am ajuns la un moment dat, fiind în căutarea specificului nemțesc, într-un echivalent al pub-urilor englezești. Clienții erau toți de vârsta a treia și se cinsteau cu bere și schnapps (asta pe la ora prânzului). Ce mi-a plăcut era că se știau toți între ei, povesteau cu barmanița, schimbau impresii de peste sărbători. Erau o mini-comunitate, dar au fost prietenoși și cu intrușii ce s-au adăpostit acolo de viscolul de afară. Prin urmare, există speranță. Plus că, nu le este deloc greu să zâmbească. Iar acesta este primul lucru la care  eu mă uit. E important să știu că am cu cine schimba un zâmbet, la nevoie.

Poze, desigur:

Nurnberg, Munchen – Germany

PS: Trebuie să menționez și asta: după 17 zile petrecute în afara țării (Cipru + Germania) am făcut doar 1,12 EUR cost suplimentar din roaming. Sunt mândră de mine, ultima dată după o singură zi (în afara Uniunii, ce-i drept), am avut peste 11 EUR.

Amintiri din copilărie via Germania

Mai mult, eficacitatea și eficiența unei acțiuni de protest în acest sens ar fi fost dramatic afectată dacă nu ar fi existat aceste canale de comunicare.

Astfel, câștigul a fost de ambele părți: rețele sociale au avut trafic considerabil (twitter a măsurat 2,4 milioane actualizări pe tema aceasta), iar mesajul a fost răspândit rapid, la o audiență foarte ridicată care poate nu ar fi accesat Reddit, Wikipedia și alte cele.

Dacă nu știți ce este SOPA, aveți mai jos un clip – lunguieț, dar care explică foarte bine istorioara din spatele acestui proiect de lege american. Sau citiți articolul acesta care explică de ce SOPA este periculoasă.

SOPA quickie

Ați observat oare că și în viața noastră de zi cu zi începem prin a spune ce nu vrem. Cel puțin așa e la mine. Mi-am dat seama că procedez așa deoarece îmi este mai ușor decât să definesc ceea ce vreau. Românii știu probabil ce nu mai vor. Și pare a fi un motiv suficient să iasă pe străzi. Doar că, atunci când vrem ca ceva să fie înlăturat este foarte important să ne dăm seama și cu ce îl vom înlocui. Până la urmă se nunesc proteste. Noi ne-am obișnuit să fie împotriva a ceva, dar însăși construcția cuvântului zice că ar trebui să fie pentru ceva.

Ce ne lipsește, deci? Pentru ce ieșim în stradă? Cu ce contribuim? Cum facem să fie bine… ca să nu fie rău?

Printre sutele de actualizări cu privire la evenimentele curente am zărit următoarele rânduri: „Datele centralizate până acum arată că Magazinul Vodafone situat în bd. Corneliu Coposu nr.1A, a fost distrus in totalitate. Au fost sustrase mai multe telefoane mobile, laptop, monitor LCD.” De ce ai face asta!? De ce ai îndrepta lupta spre altcineva? Oricât de împuțite ar fi corporațiile. Din mizerii din acestea care arată nivelul de inteligență și evoluție scăzut ne revenim mult mai greu decât dintr-o politică nesănătoasă. Pentru că acest lucru demonstrează câte mere stricate sunt de fapt în țara asta și că nu se găsesc doar la conducere.

Nu doar politicienii noștri trebuie să se conecteze la realitate, ci și noi.

Ce ne lipsește, de fapt?

Recent a apărut și pe 9Gag un colaj al celor mai de impact campanii anti-fumat. Surprinzător, sau nu, toate comentariile erau ironice la adresa acestor campanii. Fumătorii înrăiți nu se lasă ei așa ușor de fumat, au motive dintre cele mai inventive pentru care să nu facă acest lucru.

În general, nu am treabă cu cine fumează. Atâta timp cât nu o face în preajma mea.* Poate ar trebui și să menționez că în copilărie am avut alergie la fum, mă sufocam în contactul cu acesta iar ochii mă ustură și acum în contact direct cu fumul. De aceea, primul (și singurul) meu fum de țigară de pe vremea când aveam 6 ani mi-a făcut atâta rău încât să știu că nu mai vreau să inhalez fum voit niciodată. De aceeea, nu am stat în preajma adulților din casă când fumau și m-am rugat ani de zile de ei să se lase de acest obicei. Și de aceea, majoritatea prietenilor /apropiaților mei nu sunt fumători.

Mult timp nu mi-am dat seama de această selecție naturală. Când, însă, pentru a te număra printre aceștia a devenit condiție să te lași de fumat, treburile au devenit serioase. În sensul că în primul weekend petrecut împreună cu o prietenă am forțat-o să se lase de fumat. Abia după această victorie (a ei, nu a mea), m-am simțit confortabil în prezența ei. Din păcate la doi ani după ispravă, a fost plecată iar in absența mea s-a reapucat. De Crăciun m-am văzut obligată să-i iau o carte despre cum să se lase de fumat.

Nu întotdeauna conștientizez, dar când cineva își aprinde țigara simt o oarecare iritație. Și mă pregătesc pentru ce-i mai rău.

Sunt, însă, contexte în care intervine bunul simț, educația, bunele maniere etc. În două situații m-am regăsit mai des.

1. În taxi. Am mai zis-o și repet: nu înțeleg nevoia subită a taximetriștilor de a aprinde o țigară în momentul în care li se urcă un client în mașină. În timpul staționării puteau face maratoane de fumat. De ce tocmai când apare clientul, potențial nefumător, li se trezește pofta?

2.La masă. Fie că sunt într-un restaurant, cafenea, pub sau acasă aș aprecia infinit ca cei cu care împart masa să țină cont de faptul că se mănâncă. Asta chiar dacă pe ei nu îi deranjează fumul. Sunt și mulți fumători care susțin că la masă nu le pică bine fumul. Apăi eu, care nu fumez? Mă deranjează și mai tare când cei care fumează îmi sunt prieteni și ignoră total faptul că mănânc lângă ei. În momentul de față conviețuiesc cu un fumător. Obișnuia să se supere pe mine deoarece refuzam să-mi iau micul-dejun în timp ce el fuma o țigară. Eu, însă, preferam să facem aceste acțiuni alternant, cu mine cât mai departe de fum și cât mai aproape de geam. Aș vrea, deci, ca fumătorii să fie chiar cum ilustrează acest rage comic, și țină cont de faptul că nefumători inu doresc să participe la această activitate destructivă.

Denumesc fumatul o dilemă a societății pentru că, în final, suntem două categorii de oameni care, cumva, ne simțim egal de oprimați. Nefumătorii pentru că trebuie să suportăm fumul în locurile publice. Fumătorii pentru că sunt huiduiți. Eu nu huiduiesc pe nimeni, dar tare-mi doresc să se introducă legi mai stricte în această privință. Am tot auzit de legi în acest sens, impuse de Uniunea Europeană, dar de schimbat nu se schimbă nimic. Suprinzător (sau nu) România nici nu se găsește pe lista tărilor cu restricții în ceea ce privește fumatul în locuri publice. Nici aici.

În momentul de față cunosc prea puține localuri care interzic fumatul sau care chiar au spații delimitate (realistic) pentru fumători și nefumători. Să treci pe la fumători pentru a ajunge la un separeu de nefumători nu este o soluție, deoarece tot treci prin fum. Să ai două mese rezervate nefumătorilor nu este nici aceasta o soluție deoarece fumul este în aceeași încăpere. Am ajuns să consider interzisul fumatului o chestiune de civilizație. Mai ales datorită țărilor din vest în care am fost și am putut sta relaxată în locuri publice , cu precădere localuri de tot felul, fără grija faptului că cineva își va aprinde la un moment dat o țigară. Este o liniște, un calm inexplicabil, dar reconfortant. La acest capitol, Franța a fost cel mai pe gustul meu.

Mai mult, în țări în care persistă aceste legi de mult timp, fumătorii nu doar că s-au împuținat, dar au și devenit stigmatizați. Mașinile de fumător se vând la prețuri de nimic second, unei case/ unui apartement în care s-a fumat îi scade considerabil valoarea pe piața imobiliară… Practic, fumul devalorizează totul. Pare utopic, dar poate fi real. Nu susțin că este corect astfel. Dar poate că este singura cale.  

*Singurele contexte în care mi-am sacrificat de bunăvoie sistemul respirator sunt cele ale petrecerilor.

Fumatul – această dilemă a societății

Acum, la puțin timp după ce l-am anunțat pe Max – o nouă bucurie, a urmat o tristețe.

Azi dimineață mi-am găsit peștele (despre care am scris luna trecută) mort la birou. Pe data de 13 s-ar fi implinit 8 luni de când îl aveam. Credeam, cu naivitate că dacă am trecut de 6 luni, am trecut de ce era mai greu. Din păcate, iarna, frigul și circumstanțele neașteptate afectează mai multe decât credeam eu.

A murit de frig, în urma unei căderi de curent datorate unor probleme cu siguranța. Am fost la el în weekend, dar grăbindu-mă, și cu hainele pe mine nu mi-am dat seama cât era de frig în birou. Inevitabil, mă simt vinovată.

L-am îngropat în Bega, la sugestia unei prietene. Cam atât.

R.I.P. Clyde.

Una caldă, una rece

2. Sunt mândră posesoare de iPhone 4 (pe numele său Jerome, urmaș al lui Igor), fană de Apple și admiratoare a lui Steve Jobs. (asta ca să mă potrivesc profilului de fangirl)

3. M-am plâns de curând că laptopul meu face diverse nazuri, de unde reieșea că era cazul pentru un upgrade.

4. Cochetam de vreme bună cu ideea de a-mi achiziționa o minune ultra-portabilă. Am avut pentru o perioadă extrem de scurtă un Dell Mini-Inspiron. L-am cumpărat înainte de a pleca în excursia Redescoperă România și l-am vândut după exact 10 zile de folosire. Era mic, dar nu era ce vroiam eu.

5. Se știe că-mi place să-mi botez lucrurile.

Acestea fiind enumerate… vi-l prezint pe Max, al meu Mac Book Air, de 11 inchi.

Numele său înseamnă, evident, „Cel Mare”. Este ironic, deoarece el este mic… ca dimensiuni.

Îl am de 3 zile dintre care am avut două zile la dispoziție să mă familiarizez cu el. Trecerea de la Windows nu e cea mai ușoară, dar Lion-ul de pe Max este destul de prietenos, așa că o vom scoate la capăt într-un final.

Un aspect care încă mi se pare ciudat este că se stinge aproape instant după ce-i dau „Shut Down”. Pentru mine e ca și cum s-ar grăbi să scape de mine, mă obișnuisem cu procesul leneș de stingere întțlnit la restul calculatoarelor, parcă era un răstimp special pentru a ne lua rămas bun. Bineînțeles, la unele era/este exagerat de îndelungat, prin urmare e mai bine așa!

Desigur, primul lucru de care am vrut să mă asigur a fost să am diacritice. Printre altele și ca să pot scrie acest prim post (în totalitate) de pe el.

Introducing Max